O încercare sfielnică de autodenunţ

Cred că vecinătatea mea cu pictura este aceea a unui orb având paloarea unui tunel prin care odată a trecut un înger. Câteodată ţi se întâmplă să cazi; să crezi că ţi s-a făcut privirea bună pentru a vedea. Vanitatea, însă, e mereu la pândă, mereu bine ascunsă, şi gata oricând să transforme totul în cenuşă.
Uneori sunt însoţit de o femeie, când matroană a unui bordel încinsă de fervori mistice, când o preacuvioasă unduindu-se printre broderii. Alteori, lângă mine se află un rigă blând, dar îngândurat, un astrolog mânios, un alchimist mic şi verde ca butoniera unei cămăşi al cărei stăpân stăpân a trecut la cele veşnice şi un prost mare şi crăcănat, ştiutor a tot şi a toate. Şi câteva ţaţe afierosite în arta îmbrobodirii şi dezbrobodirii.
„Case, împrejurimi, centru, mahalale/ pe unde merg şi pe unde mă uit ani şi ani“, îmi şopteşte Kavafis în timp ce aşteptăm, încă, barbarii, iar eu, după un timp şi cam nesigur, îi şoptesc unei libărci pudibonde că încerc să surprind spiritul şi atitudinea pe care le afişăm inconştient, ţesând în imediata apropiere o lume pe care doar în anumite momente o sesizăm şi că acest demers nu-l pot urmări decât cu un rafinament al aproximaţiei. Nu ştiu dacă mă aprobă dar plânge încetişor. În batistă, mă rog. Or, o aşa zisă întreprindere, în aparenţă, senină şi calmă este în adâncime plină de riscuri şi capcane. A-mi lua măsuri de siguranţă ar însemna să mă înşel pe mine şi pe ceilalţi. Mă consolez cu ceea ce spunea Paul Klee şi anume că poziţia pictorului e umilă. Venite de undeva atât de sus aceste cuvinte răcoresc totul în jur.
În ordine etică, am încercat prin incursiunile mele culturale, atât cât le-oi fi făcut, să mă feresc de partea anecdotică a spiritului. Cu toate acestea îmi revine, din când, în când, în minte un dialog dintr-o carte a adolescenţei; Papillon. Omul ajunge la un moment dat pe o insulă cu leproşi. Unul îi oferă să tragă un fum din ţigara pe care tocmai o molfăia. Papillon, liniştit, primeşte darul şi trage un fum. Ştiai, îi spune omul bolnav, că lepra de care suferim nu e contagioasă! Nu, nu ştiam, i-a răspuns Iată Răspunsul. Între timp efemeridele transportă sânge.

Dumitru Clinciu